La sfârșitul lunii Mai am primit un telefon: “Alo, sunt Miruna de la TVR Cluj și împreună cu Andrei Biro și alți colegi din redacție organizăm ziua porților deschise pe 1 Iunie. Așteptăm să ne viziteze mulți, mulți copii și ne-am bucura să veniți și voi, cei de la AHS”. Am promis că vom merge și ne-am ținut de cuvânt :). A fost o experiență fantastică și pentru copii dar și pentru noi. Nu vreau să insist acum pe ceea ce este deja evident în poze (zâmbete, fericire, curiozitate, prietenie, inedit etc.) ci am să vă povestesc lucrurile pe care le-am simțit noi acolo, lucrurile “din spatele camerelor”, lucruri subtile dar cu foarte mare semnificație.

Cu ani în urmă, era dificil să mergem cu copiii în locuri noi, cu oameni noi. Frica, lipsa predictibilului, contextul necunoscut îi făceau pe pitici să plângă, să se sperie, să țipe, să fugă. Expresia suferinței era vizibilă pe chipul lor. Ne doream să facem ceva ca să-i obișnuim dar nu știam ce. Nu găseam nici în cărți prea multe idei. Nici în discuții cu alți profesioniști. A fost frustrant pentru noi să nu știm ce să facem. Apoi treptat, ne-am dat seama că pentru orice om de pe lumea asta, este la fel. Multora ne este frică de situații noi, de schimbare, de decizii importante, de ieșirea din zona de confort. Însă toate astea sunt mai ușor de depășit când le împărtășim cu prieteni, cu oameni în care avem încredere, cu cineva care ne ascultă, care ne pune o mână pe umăr sau care ne îmbrățișează. Și atunci am spus așa: de ce n-am proceda așișderea și cu copiii noști?

A fost momentul în care obiectivele terapeutice atent selecționate prin lupa specialiștilor au rămas în picioare, dar au trecut în plan secund. Cel mai important lucru pentru noi, la AHS a devenit relația. Relațiile cu copiii, relațiile dintre copii, relațiile dintre noi. Acum, legătura emoțională, sufletească este mijlocul prin care intervențiile terapeutico-educative ajung la copii, la părinți și la noi :). Treptat, totul s-a schimbat. Prin relații am ajuns la încredere. Copiii au încredere în noi iar noi avem încredere în ei. Pentru Zoli, unul dintre piticii care a fost duminică în vizită la TVR, la un moment dat a fost mai greu: s-a speriat când am intrat într-un platou, a început să plângă, să bată în retragere. Dora, terapeuta lui, l-a urmărit cu privirea dar ni s-a adresat nouă, celorlalți – “dacă noi o să intrăm în platou, va veni și el pentru că o să capete încredere”. Și exact așa a fost. Zoli a luat-o de mână pe Irina și după câteva minute au apărut, s-au așezat la pupitru și au povestit despre anotimpuri, lunile anului și zilele săptămânii.

Tot duminică am înțeles că piticii noștri știu să ceară, să ofere și să primească afecțiune. Nu au ezitat să le îmbrățișeze pe Miruna, pe Elena și să le spună, în felul lor, că se simt în siguranță alături de ele. Iar ăsta e un lucru pe care noi ne concentrăm din ce în ce mai mult – să-i încurajăm să interacționeze cu cât mai mulți oameni, să extindem baza de siguranță ca să devină cât mai independenți. Am mai aflat că, deși unii nu vorbesc, ei știu cum să te facă să înțelegi ce vor, ce nu vor, ce e prea mult pentru ei. A fost și este o muncă pas cu pas, zi de zi, lună de lună, an de an. Și ei și noi, am învățat împreună despre răbdare. Astfel, 1 Iunie 2014 a fost pentru noi cu mult mai mult decât o vizită într-un loc nou. A fost o zi în care am mulțumit prietenilor de la TVR Cluj care ne-au arătat că dincolo de simpla acceptare există și invitație la participare, la schimbare în bine! Și în același timp, a fost o validare foarte importantă prin care am înțeles că e bine ce facem alături de copiii pe care îi avem în grijă.    

În munca noastră la AHS, există uneori momente în care nu știm cum să procedăm. Ceea ce funcționează cu un copil se dovedește complet neproductiv cu altul. Fix ca în viața de zi cu zi! Dar ceea ce funcționează întotdeauna, cu orice copil este relația emoțională autentică, sănătoasă, la care nicio dizabilitate nu poate ajunge. Fix ca în viața de zi cu zi!

In comunitatile de pedagogie curativa scoala, educatia ocupa un loc aparte. Un copil (cu dizabilitati) care are acces la educatie va deveni un adult (cu dizabilitati) capabil sa-si traiasca viata cu demnitate, cu respect pentru sine, pentru ceilalti. Va avea increderea si bucuria de a fi util si apreciat in comunitatea din care face parte. Noi consideram ca orice copil are dreptul si este apt sa mearga la scoala, indiferent de cat de descurajanta ar putea sa para dizabilitatea sa. Noi ii grupam pe copii in clase in functie de varsta, si nu de dizabilitate. Daca ne-am centra pe criteriul dezvoltarii cognitive, am putea avea in clasa I elevi de 7 ani, 15 sau 18 ani. Ori nevoile lor emotionale sunt atat de diferite…

Se creaza in fiecare clasa un mic “univers”, un nucleu in care nu exista absolut nici o stimulare prin concurenta sau competitie. Dimpotriva, copiii nostri stiu ca fiecare din ei sunt o parte valoroasa a unui intreg. Unul taie foarte bine cu foarfeca, altul picteaza, altul lipeste insa rezultatul final este rodul muncii tuturor si fiecare a pus acolo o parte din priceperea si talentul sau. Noi nu avem manuale, pentru ca daca vrem sa invatam cum arata sau cum functioneaza un lucru, ne punem la treaba si ne facem acel lucru, ne facem singuri manualele. Daca vrem sa avem o harta a Romaniei, o facem pur si simplu, daca vrem sa stim cum isi fac oamenii case, ne construim si noi una, pas cu pas. Ne strangem materiale, facem fundatia, apoi avem rabdare sa se intareasca materialul, ridicam zidurile, asteptam iarasi pentru a fi suficient de solide ca sa sustina acoperisul, facem ferestre si usi. La fel se intampla si cand invatam sa gatim, cand pregatim o petrecere sau cand vrem sa aflam cum cresc plantele.

Programul scolilor de pedagogie curativa are o structura, metode si un continut specific. Dimineata ne strangem cu totii – copii si terapeuti. Ne salutam fiecare si ne strangem mana cu bucuria de a ne revedea si curiozitatea in fata unei zile care abia incepe. Vom face apoi o parte ritmica – cu exercitii de maini, picioare, jocuri, pantomima – care ne trezesc corpul, il activeaza, il incalzesc. Din multitudinea de exercitii de ritm, copiii isi exprima rapid preferintele pentru unele sau altele. Dupa o perioada in care ii lasam sa le exerseze pe acelea, vom incerca progresiv sa stimulam si altele (mersul inapoi pentru copii care percep mai putin spatiul din spatele lor, mersul cu ochii acoperiti pentru a incuraja concentrarea la copii care se lasa stimulati prea mult de ceea ce vad). Prin joc, toti participam la aceste exercitii, inclusiv terapeutii. Treptat ele devin incercarea personala a fiecaruia, incercare pe care ne propunem sa o depasim. Luni si vineri precum si la inceput si la sfarsit de luna facem partea ritmica impreuna pentru ca ritmul este extrem de important in viata noastra. Rutina pozitiva ne educa rabdarea, ne ajuta sa stim ce urmeaza sa se intample, sa dobandim siguranta si stabilitate. Apoi mergem in clase unde incepem ziua cu ora de baza – un modul principal care este predat in fiecare dimineata si prezinta aceeasi materie timp de 3-6 saptamani. Dupa aceasta perioada, vom studia alta materie si tot asa, pe parcursul unui an scolar. Ideea din spate este ca daca dam copilului un intreg structurat, va ramane cu franturi si cu structura, dar daca-i dam din start franturi…va ramane cu franturi din franturi…

•  la inceputul orei de baza, ne vom ancora in timp si spatiu, vom spune ziua, luna, anotimpul. Le repetam zilnic si astfel, ajungem sa le tinem minte.
• apoi cunostintele sunt introduse prin povesti, prin arta, prin desene pe tabla la care participam cu totii.
• prin exercitii (care se adreseaza cat mai multor modalitati senzoriale), copiii experimenteaza, simt, traiesc cele predate. De exemplu, daca “cifra 1″ a fost prezentata printr-o poveste si un desen sugestiv pe tabla, acum a venit momentul ca cei mici sa o exerseze pe podea mergand pe forma ei, sa o scrie imaginar cu degetul in palma, intr-o ladita cu nisip sau sa o modeleze in lut.
• abia dupa aceasta etapa copiii vor scrie cifra sau litera invatata in caiete unde formatul liniaturii este facut tot de ei, in functie de tendinta fiecaruia de a scrie mai mare sau mai mic
• la finalul orei de baza, o poveste adaptata iarasi varstei si continutului predat va inchide practic aceasta bucla a cunoasterii si va lasa notiunile sa se decanteze, sa se “aseze” pana data viitoare.

E firesc ca dupa ora de baza, centrata pe aspectele de cunoastere, sa urmeze o gustare care ne da energia necesara pentru a ne implica in activitatile artistice sau in terapiile individuale. Rand pe rand si tot ritmic, copiii merg la cabinet pentru logopedie sau kinetoterapie. In universul clasei, atmosfera este data de activitatile artistice. Daca e muzica, nu ascultam muzica ci facem muzica. Orchestra clasei se organizeaza rapid. Unii bat ritmul din palme sau picioare, altii framanta castane sau pietricele, unii ating lira sau xilofonul, cert este ca muzica se naste ca produs al grupului, al experientei puse in comun. Uneori este absolut firesc sa incingem si o hora sau un alt dans daca asa avem noi chef atunci. Daca avem pictura, atunci este clar ca vom folosi tehnica ud-pe ud. Si clar fara contur. Va aduceti probabil aminte ce drama era in scoala traditionala cand ieseai din contur si colorai “pe langa”. Sistemul de notare penaliza rapid ca un ciocanel peste degete acest derapaj. Uneori se lasa chiar cu foaia rupta sau cu necesitatea refacerii lucrarii. La noi, in pedagogia curativa, nu dam nici doi bani pe contur si pe limitarile pe care el le impune. Cu pensula plina de culoare pusa pe foaia uda se creeaza forme si imagini nebanuite, originale si care lasa imaginatia noastra sa zboare in mii si mii de locuri. La urma urmei, asta si este de fapt arta, creativitatea.

Dupa cunoastere si arta urmeaza masa de pranz, pe care o luam impreuna, ca intr-o familie. Dincolo de mancare, intalnirea la masa este un aspect de interactiune sociala care ne aduce impreuna si ne valorizeaza ca si grup, ca si intreg. Iar dupa masa de pranz, activitatile mestesugaresti sau de formare a autonomiei personale ii ajuta pe copii sa isi dezvolte abilitati importante pentru viata de adult. In centrele de pedagogie curativa, ele apar in orarul nostru inca de la clasele mici si reprezinta semintele pe care le plantam in viata acestor copii, pe care le crestem in toti acesti ani si care la finalul ciclului scolar vor da roade si-i vor face pe tineri pregatiti pentru a se specializa in activitati profesionale in ateliere protejate. Pentru cei mici, ele sunt iarasi o modalitate de joc (cu lut, cu lemn, cu sfori, carpe, metale, sarme, ceara, cartoane) iar pentru terapeut un excelent instrument de a descoperi interesul si talentul copiilor intr-un anume domeniu. Ceea ce era candva o joaca, astazi este incurajat si modelat iar peste ani, la finalul scolii este calificarea ce-l aduce pe tanarul cu dizabilitati in atelierul de tamplarie, de tesatorie de confectionat lumanari etc. Asa, lucrurile capata un sens, o finalitate un nou ritm.

Mai vreau sa va spun ca pozele din aceasta postare sunt realizate la centrul de pedagogie curativa de la Simeria, un loc special cu copii si oameni speciali care au scris istoria acestei alternative educationale in Romania. Oameni care au refuzat sa mai astepte ca un sistem guvernamental sa dea directiile potrivite pentru o educatie performanta ci, prin educatia pe care o promoveaza si o fac zi de zi acolo, schimba incet-incet directiile de actiune ale unui sistem guvernamental ce inca vede scoala si dascalul in contur gri. Pana data viitoare (cand va voi povesti despre terapeutii formati in acest domeniu, despre atitudinea si resursele lor extraordinare) m-as bucura sa cred ca ati ramas in gand cu ideea ca se poate!

Am cuvantat inainte aici despre inceputurile AHS la Cluj. Si am promis sa revin asa ca astazi vreau sa va vorbesc despre cum anume se imtampla lucrurile “magice” intr-o comunitate de pedagogie curativa sau comunitate Camphill cum se mai numeste ea. In prezent exista 119 astfel de comunitati in 23 de tari din Europa, America, Africa de Sud si Asia. In Romania, munca colegilor nostri de la Simeria Veche reprezinta cel mai bine acest mod de a trai si a simti viata si lumea. Camphill inseamna camp-ul sau asezamantul de pe deal iar ideea este sugestiv redata chiar de catre initiatorul acestei miscari:

“Am văzut acele fiinţe cu handicap sever, atât de fericite şi radioase. Şi atunci, deodată, am simţit profund, că scânteia spiritului era prezentă în fiecare dintre ele, în ciuda deficienţelor. Atunci am luat decizia de a-mi dedica viaţa îngrijirii şi educării acestor copii. Tot atunci, mi-am promis mie însumi: să înalţ o colină pe vârful căreia să aprind o candelă uriaşă, aşa încât, fiecare copil infirm sau cu handicap să fie capabil să-şi găsească drumul lui spre speranţă şi să îşi aprindă propria candelă, astfel încât, fiecare flacără să poată să-i lumineze singură drumul spre viitor.” (dr. Karl König, Revista “Cresset”, vara anului 1961, după 21 de ani de Camphill)

O astfel de comunitate, cum este si AHS nu este o institutie unde profesorii si terapeutii merg la serviciu, isi fac norma si apoi pleaca acasa ci este un organism viu, in care persoanele cu dizabilitati si terapeutii lor traiesc viata de zi cu zi impreuna, cu bune si cu…mai putin bune Intr-o astfel de comunitate gasim o scoala vesela unde copiii sunt primiti de la gradinita si parcurg pas cu pas tot traseul de educatie si terapie. Apoi scoala nu-i trimite acasa de unde au venit in urma cu 12-13 ani ci ii primeste in atelierele protejate unde mainile harnice ale tinerilor cu dizabilitati fac lumanari, ornamente, leaga caiete, fac croitorie, produse de panificatie sau orice altceva decid ei ca vor sa creeze. Am trait de multe ori fericirea tinerilor cu dizabilitati care vad ca din mana lor ies lucruri cu sens folositoare celorlalti. In comunitatea lor exista si case de tip familial in care locuieste permanent o familie ce are in grija 4-5 copii cu dizabilitati. Comunitatea are si o ferma, are gradina pe care tinerii cu dizabilitati o ingrijesc, cultiva legume si fructe, au grija de animale. E mult de povestit despre fiecare sector in parte asa ca am decis ca merita cate o postare viitoare cu dedicatie. Legat de asta, mai spun doar ca ne dorim foarte mult, pe masura ce piticii AHS cresc, sa putem sa-i ocrotim si la Cluj intr-o astfel de comunitate.

Elementul central in povestea AHS este respectarea demnitatii umane. Terapeutii nostri, considera ca dincolo de orice diagnostic, exista in fiecare copil nenumarate resurse extraordinare care, daca sunt aduse la lumina, vor ajuta la cresterea calitatii vietii sale si la dezvoltarea sa spre viata de adult. La AHS totul porneste de la relatii. Intre terapeuti, intre copii, intre terapeuti si copii. Fiecare clasa, are doi terapeuti, care ii insotesc pe copii de la gradinita pana cand finalizeaza 10 clase si se pregatesc sa intre in ateliere protejate. Acesta este un lucru atipic pentru sistemul romanesc de invatamant si pe care am reusit sa-l implementam la AHS. Apoi, ne concentram pe ritmuri: al zilei, al saptamanii, al anotimpurilor, al anului. In viata acestor copii, ritmicitatea ofera sens, ofera structura si predictibilitate. Obiectivele educationale sunt integrate in aceasta structura intr-un mod coerent, si sunt privite unitar, ca in intreg, ca parte din viata de zi cu zi pe care o traim impreuna. O zi la AHS debuteaza cu un salut oferit fiecarui copil, cu o strangere de mana si cu o activitate de grup care deschide saptamana. Urmeaza activitati de cunoastere, apoi spre mijlocul zilei activitati artistice iar dupa masa de pranz, activitati mestesugaresti. La final de saptamana ne reunim cu totii si ne bucuram de lucrurile pe care le-am invatat, le-am simtit si le-am facut in toata aceasta perioada. Orice activitate este prezentata copiilor facand apel la cat mai multe simturi. Si este apoi consolidata prin povesti adaptate fazei emotionale in care ei se afla. Cand sunt mici, folosim basme iar pe masura ce cresc utilizam fabule, povesti cu eroi sau mitologie.

Astazi, Emily si cu Dora impreuna cu piticii lor invatau despre cum se intorc pasarile din tarile calde, cum isi fac un cuib si cum au grija de puii lor. Poate ca va intrebati cum o randunica vine la cuib sa aiba grija de un pui de…gaina. Si noi ne-am intrebat asta cand le-am vazut cuibul dar am inteles apoi ca pe lumea asta se intampla si adoptii

Desigur, v-ati prins, umorul este o alta resursa nelipsita in activitatile noastre.

2014 este anul în care AHS Cluj aniverseaza 10 ani de existenta si vrem sa credem ca in toti acesti ani i-am invatat pe copii multe lucruri. Totodata si ei ne-au invatat pe noi ca nu sunt niste jucarii stricate care trebuie reparate ci fiinte in cautarea unui sens in viata, in cautarea iubirii, a sperantei a increderii. La fel ca noi toti de altfel!

“Cuvant inainte” pentru ca mi-am propus sa scriu un sir de povestiri despre AHS, despre ce s-a intamplat si cum s-a transformat aceasta poveste de la an la an. Astazi am scris despre inceputuri, despre cum a pornit totul. Am avut ocazia acum cateva zile sa impartasesc povestea AHS unor tineri studenti. De-alungul timpului am spus-o de multe ori insa de fiecare data mi se pare fascinanta si ajung sa ma minunez de parca o aud si eu pentru prima data. Ca orice poveste, are o doza de “magic”, care ne-a invatat sa credem ca nimic pe lumea asta nu-i intamplator. Se facea ca afara era anul 2004 iar in camera 1 din caminul 17 Hasdeu, si acasa la Dutica ne strangeam noi, 10 tineri psihologi sa ticluim actele de infiintare a ONG-ului.

 24 Martie 2004 este ziua in care s-a nascut AHS Cluj. Ideea cu care am pornit la drum a fost aceea de a lua in grija copii cu dizabilitati severe, copii care nu erau integrati in alte locuri, copii pe care nu-i vroia nimeni. Pentru ca erau prea „gravi”, prea „afectati”, erau „nescolarizabili” si „neintegrabili”. Am reusit sa gasim un centralizator cu acesti copii si ne-am impartit pe echipe. Mergeam cate doi la adresele din centralizator, bateam la sonerie si explicam parintilor cine suntem si ce vrem sa facem. N-am sa uit niciodata amestecul de sentimente pe care l-am trait atunci si pe care l-am simtit la cei care ne primeau in casele lor. Ei erau surprinsi ca i-am gasit, ca nu le cerem bani pentru ceva, ca suntem foarte tineri si fara experienta iar noi eram surprinsi ca oamenii nu ne trantesc usa in nas, ca ne vorbesc cu tremur in voce despre copiii lor dar si cu resemnarea omului care si-a luat-o peste bot de suficient de multe ori incat sa nu-si faca sperante pe povesti spuse in pragul usii. Cert este ca, la finalul acestui proces, aveam o trupa serioasa de 12 pitici gradinitari pregatiti sa intre in Casuta AHS. Care casuta? Ca noi aveam ONG, aveam copiii dar nu aveam un loc al nostru. Inca! Spun inca, pentru ca imediat s-a gasit si loc. Asta e momentul in care intervine partea cu „magic” in povestea AHS. Acest lucru l-am inteles noi mai tarziu – anume faptul ca atunci cand vrem sa facem ceva impreuna cu piticii, lucrurile se aliniaza intr-un mod magic. Se gasesc bani, se gasesc locatii, se gasesc resurse si se leaga toate „ca de la sine”. Ca dovada, 7 luni mai tarziu, in casuta AHS de pe strada Vasile Parvan era galagie. Piticii se jucau in gradinita noastra. Aveam perdele legate cu sarma, faianta si zugraveala vechi, mobila primita de la colegii de la Simeria, mocheta si pernite donate de Otilia. Sobele nu aveau termostat, motiv pentru care noi, fondatorii ne-am impartit iarasi in grupe. Prin rotatie, mergeam la 4 dimineata la casuta sa pornim sobele ca sa fie cald la 8 cand vin copiii. Eram carpiti de somn dar ne energizam rapid cand apareau piticii. A fost o perioada grea pentru noi dar frumoasa. Foarte foarte frumoasa! In prima vacanta de vara am renovat casuta.

 Am tinut foarte mult la casuta asta. Pana si zugraveala de pe pereti era pusa de noi. Gradina era cosita si aranjata de noi. Am suferit cu totii foarte mult cand am pierdut-o, prin retrocedare. A fost un punct de cotitura cand am impachetat in cutii tot ce aveam noi acolo si am plecat. Si am crezut ca e finalul. Dar de fapt n-a fost asa. A fost iarasi „magic”, au aparut niste bani donati de Alex si o noua locatie in care ne-am mutat cu chirie. Exact ca intr-o familie care trece si prin momente fericite dar si prin momente…mai putin fericite. Apoi au venit Andrei, Renate si colegii lor, au venit Cristi si Ioana care ne-a ajutat sa mai strangem o tura de bani sa ne platim chiria mai departe. Cand s-au terminat si banii astia, era decembrie. 31 decembrie. Era iarasi, magic! Am primit cadou o noua casuta AHS, am gasit un om fain care ne-a ajutat cu mutatul lucrurilor. Aproape ca porneau artificiile de „La multi ani 2013” si noi marsaluiam prin Cluj in camion cu mobila si cu saci plini cu materiale. Cumva, aveam impresia ca artificiile sunt pentru noi, pentru faptul ca se deschid noi usi in fata noastra. Asa a si fost! Astazi, cand privim in urma, ne dam seama ca am crescut odata cu piticii nostri. Ca AHS a ajuns ceea ce este datorita lor. Cu siguranta vom trece prin multe „furtuni” de acum inainte, dar nu vom trece singuri, ci impreuna. Astazi, piticii nostri gradinitari in 2004 sunt elevi in clasa a VIII-a.  Copiii pe care nu-i vroia nimeni pentru ca erau prea „gravi”, prea „afectati”, care erau „nescolarizabili” si „neintegrabili” au gatit pentru persoane nevoiase si fara adapost din comunitate. Dar asta e o alta poveste magica despre care vom vorbi in curand!

Mai exact, am mers la Institutul Oncologic din Cluj-Napoca la sectia de onco-pediatrie. Micutii ne-au asteptat foarte curiosi. Doreau sa afle cum zboara avioanele mari, ce fac pilotii, cum arata uniforma noastra si cum se vede lumea de la 10.000 de metri. Desigur, ei s-au pregatit pentru intalnire si ne-au facut cadou un poster despre istoria aviatiei si o macheta de avion din lut. La inceput, un tir de intrebari interesante, micii jurnalisti fiind hotarati sa lamureasca o serie de lucruri: care este viteza unui avion comercial la decolare? dar in timpul croazierei? cati pasageri incap intr-un A320? cat de puternice sunt motoarele? dar rotile? dar aripile? dar coada? Apoi ne-au spus ca unii dintre ei viseaza sa devina piloti. Altii vor sa fie pasageri, sa calatoreasca, sa vada norii, soarele sau stelele. Jucandu-ne cu ei, am realizat ca acesti copii zboara necontenit. Fac manevre pe verticala in sus, se rotesc ametitor, coboara brusc, plutesc. Sunt bine ancorati in centuri, foarte curajosi, curiosi si pregatiti pentru tot ce le poate aduce zborul lor – furtuna, turbulente, soare.

Ne-au invitat apoi in camera de joaca, amenajata de prietenii lor de la Litte People. Tot ei ii implica pe micuti in multe activitati educative si de socializare. Tot ei au facilitat si intalnirea noastra de astazi. Drept pentru care tin sa le multumesc! Nici nu stiu sa spun cat timp am petrecut in camera de joaca, poate 5 minute, poate o ora. Timpul n-a mai avut nici o relevanta. Ne-am trezit jucandu-ne cu masinute, cu betisoare, cu carti, mingi, bile. Copiii s-au jucat cu noi. Copiii din noi s-au jucat cu ei. Am fost un grup de copii fericiti! Pe sacoul personalului aviatic navigant este prinsa, sugestiv, o aripa de metal. Am realizat astazi ca “aripa” mea a zburat aproximativ 3.200.000 km. Cel mai frumos zbor, dintre toate a fost la sol, astazi, 4 martie 2014.

Astazi, 4 martie 2014, la onco-pediatrie a fost… despre aviatie. Maine poate fi despre contabili, despre trenuri, despre muzicieni, despre orice. Little People faciliteaza astfel de intalniri magice

1997. Participam la primul training media si, totodata, primul training din viata mea (“sanitarii priceputi” si “pompierii curajosi” nu se pun, corect?). Aveam 15 ani. Formatori excelenti, subiecte incitante, exemple si exercitii extraordinare. Am spus mai multi de DA atunci. Ca sa exemplificam: Da, asta e cel mai tare training la care voi fi participat vreodata. Da, imi doresc sa cresc mare si sa ma fac trainer. Da, am absorbit ca un burete TOT si DA, sunt gata sa aplic si sa fac schimbari majore atat in viata mea cat si in a altora. Practic am spus DA unui mariaj cu training-ul. Eram convins ca in scurt timp am sa dau cu trainingul in populatie. Apoi am inteles ca, de fapt, eram la pubertate… (vezi schema de mai jos)

Oricum, nu am renuntat la idee, dovada faptul ca 2006 ma gaseste proaspat “uns” ca trainer in servicii educationale iar 2009 imi da aripi in postura de trainer in domeniul aviatiei. Calare pe avion formam de z(b)or, la sol formam si mai abitir profesori si parinti. Cum s-ar zice, mi-am implinit visul: dadeam cu trainingul in pupulatie. Au mai trecut cativa ani si experienta mea a spus clar si raspicat: Frana!!! Pentru mine, experienta  a fost un trainer bun, cum zice Vernon Law: prima data mi-a dat testul si abia apoi mi-a predat lectia.

Am avut un moment de “declic”. Nu stiu exact sa spun cum am ajuns in acest moment dar am ajuns. Declic-ul zice – mai draga, tu formezi, formezi, formezi dar tu nu ai facut un training ca sa devii formator. Ai “furat”, ca formabil, la greu de la formatorii tai dar nu ai parcurs niciodata un training de traineri, un Te-O-Te cum se zice pe romana veche . Vorba ceea, diferenta dintre a incerca sa asimilezi TOT si a parcurge un TOT.

Curat lucru, in februarie 2014 m-am inrolat intr-un program de formare de formatori. Inainte am studiat oferta, am primit recomandari. Unii mi-au spus du-te la X sau la Y, e simplu, nu faci mai nimic, iei hartia la final, patalama cu stampila, sanatate la neamuri! Ori eu nu doream asta. M-am saturat de acest tembelism cu stampila, de goana dupa diplome si portofolii. Asadar m-am dus pe recomandari cu greutate. Si m-am trezit intr-un curs greu. Unde zau ca muncesti. Unde iesi din zona de confort si experimentezi pana iti vine rau, inainte sa-ti vina bine. Nu poti trage chiulul ca nu-i pont. Foarte pe scurt, in trainingul asta e cam asa:

- lucram cu doi traineri. Primul modul, primul trainer: cu experienta in psihoterapie, capabil sa “contina” emotiile si starile pe care le-a scos din noi. Totodata capabil sa ne spuna situatii din cariera sa in care i-a fost greu sa “contina”. Tocmai cand riscam sa o cotim prea mult in zona psihologiei, vine modulul II, alt trainer – expert in vanzari, alta perspectiva, alta abordare. Ce ramane constant in toata povestea asta? – autenticitatea, profesionalismul, deschiderea.

- folosim suportul de curs ca referinta dar extindem mult invatarea prin exercitii, scenarii adaptate si exemple reale din alte cursuri tinute de ei sau de noi. Unele exemple sunt de tip “asa nu” cu centrare pe “ce am invatat si am dezvoltat de aici”

- am intrat rapid in practica si am livrat fiecare cate un “demo” in fata colegilor. Am fost evaluati. Eu, de exemplu, am incercat sa inghesui un exercitiu in 2 minute, am depasit timpul total alocat, am uitat sa implic unii participanti, i-am impartit gresit in grupe de lucru. Nu doar ca mi s-au reflectat toate astea DAR, am primit si solutii. Am fost ajutat sa raspund la unele “?” pe care le duceam cu mine de cativa ani. Ne dezvoltam, crestem, ne (auto)cunoastem. Si, sunt sigur, va veni un moment in care voi spune/scrie:

2014. Participam la primul TOT din viata mea. Aveam 32 de ani. Formatori excelenti, subiecte incitante, exemple si exercitii extraordinare. Am spus mai multi de DA atunci…

Am gasit ieri pe internet un interviu cu Mugur Varzariu, artistul social care crede ca nu-i de joaca cu karma si care spera ca peste 50 de ani, ii va fi fost ridicata o statuie. Nu vreau sa-i postez aici CV-ul, pe site-ul lui gasiti tot ce v-ar putea interesa despre el, munca lui si filosofia lui de viata. Daca cumva e ceva ce v-ar interesa si nu gasiti acolo, cu incredere puteti sa-i scrieti. Tipu’ ii foarte deschis la dialog. Interesant lucru, karmic de-a dreptul, este faptul ca dau de Mugur taman intr-un moment in care caut OAMENI care schimba tara asta si mentalitatea “minunata”, OAMENI care educa, indiferent daca au sau nu statut de personal didactic obtinut prin concurs organizat de iseje. I-am scris cateva randuri, mi-a raspuns. Dupa cateva replici schimbate pe internet, omul ma suna si vorbim, vorbim vorbim… 47 de minute. Imi povesteste despre ideile lui, proiectele lui, despre oamenii pe care i-a intalnit, despre cat de greu se misca tot sistemul, despre statuie. Ii povestesc si eu despre ideea de proiect media la care lucrez care vrea sa promoveze tocmai astfel de portrete. Nu-i foarte optimist ca voi reusi dar imi apreciaza indarjirea. Sa fim seriosi, o presa intreaga abordeaza subiecte de la care avem toti ceva de invatat si care ne dezvolta….not!!!! si subiectele sunt abordate in cele mai mici detalii, in profunzime ca atunci informatia se si fixeaza, nu? Aflam de pilda si numarul camerei de hotel in care s-a consumat un anume amantlac la Paris dar foarte putina lume stie ca un om munceste, uneori cu bani adusi de acasa pentru a trage un semnal de alarma cu privire la grupurile vulnerabile. In cateva ziare au aparut materiale despre Mugur. In unele ziare online, pe langa articole despre el sunt link-uri si head-uri catre subiectele de “can-can” tratate amplu in toate emisiunile de chiloti. Asa ceva n-ar trebui sa apara niciodata impreuna! E pacat sa se faca o astfel de alaturare intr-o pagina de ziar. Si mai mare pacat e cand alaturarea se face in mintea noastra…

El e Mugur, intr-un film pe care l-am luat de pe pagina lui de facebook

Caci a trecut o vreme de cand nu am mai dat pe aici. Si mi s-a facut dor. Pot gasi nenumarate scuze pentru ne-prezenta mea pe blog dar n-am sa fac asta ci am sa spun ce am castigat in tot timpul asta. Am avut multe discutii cu oameni faini, am facut planuri de proiecte despre care sper sa auziti in curand. Am vrut sa inchei relatii care nu se mai justificau si am crezut ca pentru asta e bine sa nu ma mai intalnesc cu persoanele respective. Si am aflat ca, pentru a face asta e nevoie de fapt sa ma intalnesc fix cu acele persoane, sa stam fata in fata si sa ne spunem “ramas bun”. Pe principiul “If you don’t make peace with your past it will keep showing up in your present”

Am mai invatat ca imi doresc sa gasesc un aspect pozitiv in orice om, activitate sau situatie cu care ma intalnesc. Si ca vreau sa-l arat si altora. Cateva exemple: am aflat, la fel ca multi altii, cazul invatatoarei spagare dar am refuzat sa ma centrez pe asta. In schimb am cunoscut-o pe net pe Mirela Miron, profesoara navetista, ex-corporatista care, alaturi de alti dascali extraordinari schimba imaginea invatamantului romanesc. Am fost in Pata Rat, cinematograful unde se ruleaza doua filme in paralel. Unu intunecat – cu oameni, locuri, saracie – si care parca se deruleaza inapoi si altul luminos – viata in gradinita cea noua, educatia, copiii, viitorul. Ma incapatanez sa va fac sa credeti in povestea cu gradinita, cu copiii din Pata Rat care desi traiesc alb-negru, viseaza partial color, vorba unei bune prietene. Ieri imi arata cineva pe Facebook imagini greu de suportat din camine-spital pentru handicapati in Serbia. Aproape instinctiv am cautat imagini si stiri cu centre de zi infiintate recent tot in Serbia, si am gasit! Se poate, se misca lucrurile, se schimba! Lucrez la o propunere de proiect media care sa aduca in lumina fix astfel de situatii. Un contraargument color la tot alb-negrul ce ni se prezinta zilnic.

Imi spunea o alta prietena ca isi reproseaza faptul ca nu a avut curajul sa plece dintr-o anume situatie. Si, pe masura ce povesteam am ajuns la concluzia ca de fapt a avut un imens curaj. Sa ramana! Cu tot ce a presupus asta.

Imi doresc sa scriu mai des despre lucrurile astea, despre experiente, despre oameni care ma transforma, care ma dezvolta. Uneori nu-i usor, te face sa te simti “ca-n masina de spalat” dar, in tot baletul asta pe damigene, cred ca fix asta-i partea cea mai faina

VA URMA

Nu esti suficient de bun! Nu esti destul de talentat, frumos ori destept. N-ai fost in stare sa termini facultatea! Prietena ti-a dat pantoafele! Cu totii am avut momente in viata in care am simtit ce e rusinea. Si cine are de gand sa spuna “eu nu!” – vedeti si explicatia in pelicula – minutul 15:15, dar sa stiti ca nu-i de bine :).

Discursul tipesei Brene Brown despre diferenta rusine-vinovatie, despre vulnerabilitate, empatie, curaj, autenticitate e fantastic! Puteti gasi mai multe informatii despre ea – aici

Am participat in acest weekend la cursul de psihoterapie pozitiva al prietenei si colegei Gabi Hum. Dupa trei zile pline ma simt foarte relaxat si implinit ca dupa un lucru bine facut. Mi s-a parut extraordinar momentul in care ne-a spus ca noi, ca terapeuti, nu suntem acolo ca sa facem bine cuiva pentru ca nu suntem Dumnezei, ci suntem acolo ca sa fim alaturi de acea persoana. Apoi m-a lasat sa lucrez cateva exercitii in cabinetul ei – un loc foarte special pentru mine si chiar am simtit ca energia extraordinara a acelui spatiu m-a ajutat sa simt foarte in largul meu desi aplicam tehnici noi.

Am inteles totodata ca oamenii care ni se adreseaza fac un salt in gol…fara parasuta si tocmai de aceea trebuie sa le fim alaturi si sa nu le inselam increderea, sa fim extrem, extrem de sinceri si de autentici. Am inteles ca, in terapie, nu destinatia e cea mai importanta ci calatoria Si da, am inteles cat se poate de clar ca trebuie sa-mi fac naibii temele!!!!

Iar tipa asta Brene Brown imi place tare mult cum zice!