“Cuvant inainte” pentru ca mi-am propus sa scriu un sir de povestiri despre AHS, despre ce s-a intamplat si cum s-a transformat aceasta poveste de la an la an. Astazi am scris despre inceputuri, despre cum a pornit totul. Am avut ocazia acum cateva zile sa impartasesc povestea AHS unor tineri studenti. De-alungul timpului am spus-o de multe ori insa de fiecare data mi se pare fascinanta si ajung sa ma minunez de parca o aud si eu pentru prima data. Ca orice poveste, are o doza de “magic”, care ne-a invatat sa credem ca nimic pe lumea asta nu-i intamplator. Se facea ca afara era anul 2004 iar in camera 1 din caminul 17 Hasdeu, si acasa la Dutica ne strangeam noi, 10 tineri psihologi sa ticluim actele de infiintare a ONG-ului.

 24 Martie 2004 este ziua in care s-a nascut AHS Cluj. Ideea cu care am pornit la drum a fost aceea de a lua in grija copii cu dizabilitati severe, copii care nu erau integrati in alte locuri, copii pe care nu-i vroia nimeni. Pentru ca erau prea „gravi”, prea „afectati”, erau „nescolarizabili” si „neintegrabili”. Am reusit sa gasim un centralizator cu acesti copii si ne-am impartit pe echipe. Mergeam cate doi la adresele din centralizator, bateam la sonerie si explicam parintilor cine suntem si ce vrem sa facem. N-am sa uit niciodata amestecul de sentimente pe care l-am trait atunci si pe care l-am simtit la cei care ne primeau in casele lor. Ei erau surprinsi ca i-am gasit, ca nu le cerem bani pentru ceva, ca suntem foarte tineri si fara experienta iar noi eram surprinsi ca oamenii nu ne trantesc usa in nas, ca ne vorbesc cu tremur in voce despre copiii lor dar si cu resemnarea omului care si-a luat-o peste bot de suficient de multe ori incat sa nu-si faca sperante pe povesti spuse in pragul usii. Cert este ca, la finalul acestui proces, aveam o trupa serioasa de 12 pitici gradinitari pregatiti sa intre in Casuta AHS. Care casuta? Ca noi aveam ONG, aveam copiii dar nu aveam un loc al nostru. Inca! Spun inca, pentru ca imediat s-a gasit si loc. Asta e momentul in care intervine partea cu „magic” in povestea AHS. Acest lucru l-am inteles noi mai tarziu – anume faptul ca atunci cand vrem sa facem ceva impreuna cu piticii, lucrurile se aliniaza intr-un mod magic. Se gasesc bani, se gasesc locatii, se gasesc resurse si se leaga toate „ca de la sine”. Ca dovada, 7 luni mai tarziu, in casuta AHS de pe strada Vasile Parvan era galagie. Piticii se jucau in gradinita noastra. Aveam perdele legate cu sarma, faianta si zugraveala vechi, mobila primita de la colegii de la Simeria, mocheta si pernite donate de Otilia. Sobele nu aveau termostat, motiv pentru care noi, fondatorii ne-am impartit iarasi in grupe. Prin rotatie, mergeam la 4 dimineata la casuta sa pornim sobele ca sa fie cald la 8 cand vin copiii. Eram carpiti de somn dar ne energizam rapid cand apareau piticii. A fost o perioada grea pentru noi dar frumoasa. Foarte foarte frumoasa! In prima vacanta de vara am renovat casuta.

 Am tinut foarte mult la casuta asta. Pana si zugraveala de pe pereti era pusa de noi. Gradina era cosita si aranjata de noi. Am suferit cu totii foarte mult cand am pierdut-o, prin retrocedare. A fost un punct de cotitura cand am impachetat in cutii tot ce aveam noi acolo si am plecat. Si am crezut ca e finalul. Dar de fapt n-a fost asa. A fost iarasi „magic”, au aparut niste bani donati de Alex si o noua locatie in care ne-am mutat cu chirie. Exact ca intr-o familie care trece si prin momente fericite dar si prin momente…mai putin fericite. Apoi au venit Andrei, Renate si colegii lor, au venit Cristi si Ioana care ne-a ajutat sa mai strangem o tura de bani sa ne platim chiria mai departe. Cand s-au terminat si banii astia, era decembrie. 31 decembrie. Era iarasi, magic! Am primit cadou o noua casuta AHS, am gasit un om fain care ne-a ajutat cu mutatul lucrurilor. Aproape ca porneau artificiile de „La multi ani 2013” si noi marsaluiam prin Cluj in camion cu mobila si cu saci plini cu materiale. Cumva, aveam impresia ca artificiile sunt pentru noi, pentru faptul ca se deschid noi usi in fata noastra. Asa a si fost! Astazi, cand privim in urma, ne dam seama ca am crescut odata cu piticii nostri. Ca AHS a ajuns ceea ce este datorita lor. Cu siguranta vom trece prin multe „furtuni” de acum inainte, dar nu vom trece singuri, ci impreuna. Astazi, piticii nostri gradinitari in 2004 sunt elevi in clasa a VIII-a.  Copiii pe care nu-i vroia nimeni pentru ca erau prea „gravi”, prea „afectati”, care erau „nescolarizabili” si „neintegrabili” au gatit pentru persoane nevoiase si fara adapost din comunitate. Dar asta e o alta poveste magica despre care vom vorbi in curand!