*traducere și adaptare a articolului “THE ETIOLOGY & TREATMENT OF CHILDHOOD” de Jordan W. Smoller, University of Pennsylvania

Copilăria este un sindrom care abia de curând a ajuns să se bucure de o atenție sporită din partea clinicienilor deși tulburarea în sine nu este deloc recentă. Încă din secolul al VIII-lea, istoricii făceau referire la niște “creaturi scunde și zgomotoase” care ar putea fi tocmai ceea ce numim noi acum copii. Tratarea copilăriei a reprezentat o enigmă până în zilele noastre când au apărut așa-numitele discipline „psihologie și psihiatrie pediatrică”. În ciuda marcantei lipse de atenție din partea clinicienilor de-alungul secolelor, se estimează că astăzi, mai bine de jumătate din populația americană a suferit în mod direct de copilărie (Suess, 1983).  În realiate, cifrele ar putea fi mult mai mari deoarece aceste date se bazează pe auto-raportare, care ar putea fi influențată de retrospectiva distorsionată și dezirabilitate socială.

Acceptarea din ce în ce mai pregnantă a acestui sindrom ca fiind un fenomen îngrijorător este reflectată clar în propunerea APA (1990) de a include acestă tulburare în manualul de diagnostic DSM-IV. Deși specialiștii nu au ajuns încă la un consens cu privire la aspectele clinice definitorii, este cât se poate de clar că manualul DSM-IV va include ca și deficite pivotale:

• Debut congenital: într-unul din puținele studii din literatura de specialitate asupra copilăriei (Temple-Black, 1982) s-a constatat că aproape întotdeauna, acest sindrom este prezent încă de la naștere. Această descoperire i-a determinat pe unii cercetători să incrimineze contribuția biologicului în cadrul acestei tulburări. Rogers (1979) a afirmat chiar că “foarte probabil, în curând, va fi posibil să facem distincția clară între copilăria organică și cea funcțională”.
• Nanism: acesta este cel mai evident indicator al copilăriei. Este pe deplin cunoscut faptul că toți copiii sunt, din punct de vedere fizic, mai scunzi în comparație cu populația generală. În rândul specialiștilor este unanim acceptat faptul că tratamentul așa-numiților “copii mici” (sau “copilași”) este foarte dificil deoare aceștia prezintă comportament infantil precum și o lipsă crasă de discernământ (Tom și Jerry, 1967).
• Labilitate emoțională și imaturitate: acest aspect al copilăriei este de multe ori singurul indiciu pentru diagnostic. Din această cauză, mulți adulți, considerați ca având, din alte puncte de vedere un traseu tipic de dezvoltare, sunt diagnosticați greșit ca fiind “copii” și poartă stigmatul social al acestei etichete pusă deopotrivă de profesioniști și prieteni.
• Deficit de cunoștințe: cu toate că mulți copii prezintă un IQ în limite normale sau chiar superior, în aproape toate cazurile se constată deficitul în sfera cunoștințelor. Orice persoană care a avut contact cu un copil adevărat a simțit frustrare în încercarea de a purta o discuție cu acesta pe orice subiect care necesită cunoștințe de bază. Se pare că majoritatea copiilor au cunoștințe foarte limitate despre lumea în care trăiesc, despre politică, arte sau știință. Ceea ce este trist este faptul că aceștia adesea nu au alți prieteni decât persoane care, la rândul lor sunt copii, probabil tocmai din cauza acestor deficite de cunoștințe.
• Intoleranță la legume: această ultimă caracteristică este probabil și cea mai neașteptată. Credințele populare sunt confirmate de observații empirice care arată că majoritatea copiilor mănâncă foarte rar legume (vezi Popeye, 1957).

CAUZELE COPILĂRIEI

În ultimii ani au apărut o multitudine de teorii cu privire la posibilele cauze ale copilăriei. Iată mai jos câteva dintre cele mai importante:

Modelul sociologic: evidențiază două trăsături cheie ale copiilor:

1. Majoritatea copiilor nu sunt încadrați pe piața muncii
2. Copiii reprezintă segmentul social cu cea mai mare rată de analfabetism din societate. Se estimează că mai puțin de 20% dintre copii au absolvit mai mult de patru clase. Este cât se poate de clar faptul că ei reprezintă o categorie specială. Datorită nivelului intelectual scăzut copiilor le este chiar interzis dreptul la vot. Din perspectiva sociologică, tratamentul ar trebui axat pe integrarea copiilor în societate. Din păcate, unii dintre ei sunt atât de afectați de copilărie încât se află în incapacitate de muncă. Un program încurajator spre reabilitarea lor (Spanky și Alfalfa, 1978) a reușit să-i instruiască pe cei afectați de copilărie severă să vândă limonadă.

Modelul biologic. Prezența copilăriei încă de la naștere i-a determinat pe unii cercetători să aducă în discuție contribuția factorilor biologici în această tulburare. Un studiu de pionierat realizat de Flinstone și Jetson (1939) incriminează aspecte genetice. Această cercetare, realizată pe un eșantion de peste 8000 de familii din SUA arată faptul că în peste 50% dintre familii există cel puțin un copil. Investigații mai amănunțite au evidențiat faptul că până și în familii în care nu există copii, membrii acestor familii au suferit la un moment dat de copilărie. Studii inter-culturale (Mowgli și Din, 1950) indică o prevalență și mai crescută a copilăriei în Orientul îndepărtat. De exemplu, în familii de indieni sau chinezi, până la trei din patru membri suferă de copilărie. Un alt studiu de amploare, realizat pe gemeni, aduce dovezi de necontestat ale componentei genetice în manifestarea acestui sindrom. Au fost analizate peste 106 perechi de gemeni, urmărind rata de concordanță a copilăriei. În ambele cazuri de gemeni (atât mono cât și dizigoți), concordanța a fost foarte mare (0.92), atunci când unul dintre gemeni a fost diagnosticat cu acest sindrom, celălalt geamăm prezenta aproape întotdeauna aceeași tulburare.

Modelul psihologic. Printre cele mai cunoscute modele de acest tip se numără și cel al lui Seligman care introduce conceptual de “copilărie învățată”. Potrivit acestui autor, persoanele care sunt tratate ca fiind copii, în cele din urmă devin copii. În replică la aceste opinii, unii experți au înaintat ipoteza conform căreia copilăria nu ar exista de fapt. Szasz (1980) consideră “copilăria” ca fiind o etichetă evazivă. Cu alte cuvinte, încercând să uniformizăm, le creăm un handicap celor care nu se conformează sau sunt prea scunzi ca să interacționeze etichetându-i drept “copii”.

TRATAMENTUL COPILĂRIEI:

Eforturile depuse pentru a trata copilăria sunt la fel de îndelungate ca și tulburarea în sine. Atenția crescută de care se bucură acest domeniul se datorează cazuisticii impresionante care suferă de copilărie. Statisticile guvernamentale arată că astăzi, există mai mulți copii ca niciodată. Ca să-l parafrazăm pe P. T. Barnum, putem spune că “în fiecare minut se naște câte un copil”. În aceste condiții, intervenția este inevitabilă. De altfel, în secolul XIX, au apărut primele instituții de tratament ale copilăriei, așa-numitele “școli publice”. În cadrul acestui program colosal, pacienții sunt repartizați în diferite grupuri de tratament în funcție de severitatea patologiei. De exemplu, cazurile cele mai grave sunt plasate în așa-numitele “grădinițe”. Cei integrați aici sunt de obicei scunzi, indisciplinați, imaturi din punct de vedere emotional și intelectual.  În aceste condiții, terapia este axată pe gestionarea cazului și pe formarea unor abilități de bază (de exemplu dactilopictura). Din păcate, la scară largă, acest tratament de tip “școală” s-a dovedit a fi ineficient, creând foarte multe costuri și nefiind capabil să scadă incidența copilăriei. În fața acestui eșec precum și a epidemiei acestei tulburări, profesioniștii din domeniul sănătății mintale alocă o atenție sporită unor noi metode de tratament. Pornind de la munca de pionierat a lui Freud, psihiatrii și psihologii care se ocupă de copii au raportat succese în cadrul programelor de intervenție instituite. Totuși, de-alungul timpului, optimismul lor a scăzut treptat și după analize costisitoare a acestor protocoale de intervenție s-a observat că foarte multe victime au rămas în continuare copii. Studiul de caz pe care îl vom considera în cele ce urmează (al lui Gumbie și Poke, 1957) este elocvent în acest sens.

Billy J., în vârstă de 8 ani a fost integrat de către părinții săi într-un program de terapie. Severitatea patologiei lui Billy era evidentă. Măsura doar 129,54 cm și avea o greutate de doar 31,75 kg în ciuda faptului că mânca vorace. În egală măsură, erau prezente și alte indicii problematice: vocea sa era mult prea ascuțită pentru un bărbat, prezenta intoleranță la legume și, din relatările părinților reieșea faptul că adesea refuza să facă baie. Funcționarea intelectuală era sub pragul de dezvoltare, cu un nivel redus de cunoștințe generale și incapacitate de a scrie fraze structurate. Abilitățile sociale erau, de asemenea, deficitare, vorbea adesea nepotrivit și adopta uneori un comportament “morocănos”. Experiența sa sexuală era inexistentă. Părinții au raportat faptul că tulburarea a fost prezentă încă de la naștere și că s-au observat îmbunătățiri constante după ce a fost integrat educațional, la vârsta de 5 ani. Diagnosticul său era clar: “copilărie primară”! După ani întregi de tratament s-au constatat unele îmbunătățiri. La vârsta de 11 ani, a crescut în înălțime și greutate, abilitățile sociale s-au îmbunătățit, în prezent fiind îndeajuns de funcțional încât să poată ține în mână un sul de ziare.

Iată că după ani întregi de frustrare în cercetare, rezultatele recente aduc o viziune mai optimistă asupra prognosticului acestei tulburări. De altfel, cercetările lui Fudd (1972) au relevat faptul că multe studii în domeniul copilăriei au lacune serioase în etapa de urmărire post-intervenție.

Pornind de la această observație valoroasă, Moe, Larrie și Kirly (1974) au realizat un studiu longitudinal. Investigațiile au vizat două grupuri: unul, de 34 de copii integrați în sistemul convențional de terapie (lot experimental) și altul de 42 de copii care nu au beneficiat de nici o formă de terapie (lot de control). Toți participanții au fost diagnosticați ca fiind copii cu cel puțin patru ani înaintea începerii studiului, cu o medie de durată a copilăriei de 6,4 ani. La un an de la începerea studiului s-a constatat faptul că această tulburare este de tip refractar, persistent, în lotul experimental observându-se foarte mici îmbunătățiri și nesemnificative statistic în comparație cu lotul de control. Totuși, după zece ani de urmărire post-intervenție, rezultatele s-au dovedit a fi excepționale. Cercetătorii, (Moe, Larrie, Kirly și Shemp, 1984) au re-evaluat loturile inițiale pe multiple dimensiuni. Cunoștințele generale și maturitatea emoțională au fost sondate cu instrumentele standard din practica clinică. Înălțimea a fost măsurată cu ajutorul “sistemului metric” (vezi Ruler, 1923), iar apetitul pentru legume cu ajutorul Testului de Apetit pentru Legume (TAL), dezvoltat de Popeye (1968). Moe et al. au constatat că performanța subiecților s-a îmbunătățit uniform pe toate dimensiunile vizate. Mai mult, în mai toate cazurile, s-a dovedit că subiecții nu mai prezintă simptomele tulburării. Moe et al. au constatat așadar o rată de remisie spontană de 95%, rezultat care revoluționează întreaga abordare clinică a copilăriei.

Observăm așadar faptul că prognosticul acestei tulburări nu este atât de sumbru cum se credea înainte. Totuși, în ciuda acestei aparente rate crescute de remisie spontană, copilăria rămâne una dintre cele mai serioase tulburări cu care se confruntă specialiștii în acest moment. În plus, pe lângă pleiada de simptome psihologice observate, se pare că acest sindrom se asociază cu o multitudine de probleme fizice. Acum 20 de ani, Howdi, Doodi și Beauzeau (1965) au semnalat că rata de risc pentru varicelă, pojar sau oreion este de șase ori mai mare în rândul copiilor comparativ cu subiecții normali din loturile de control. Ulterior, Barby și Kenn (1971) au demonstrat o corelație semnificativă între copilărie și nivelul crescut de accidente, victimele copilăriei fiind mult mai predispuși spre julirea genunchilor, picarea dinților sau căderea de pe bicicletă.

În aceste condiții, necesitatea unor direcții viitoare de cercetare este evidentă pentru a putea da speranță milioanelor de victime ale acestei tulburări insidioase.

Bibliografie: 

1. American Psychiatric Association (1990). The diagnostic and statistical manual of mental disorders, 4th edition: A preliminary report. Washington, D.C.; APA.
2. Barby, B., & Kenn, K. (1971). The plasticity of behaviour. In B. Barby & K. Kenn (Eds.), Psychotherapies R Us. Detroit: Ronco press.
3. Brady, C., & Partridge, S. (1972). My dads bigger than your dad. Acta Eur. Age, 9, 123-126.
4. Flintstone, F., & Jetson, G. (1939). Cognitive mediation of labour disputes. Industrial Psychology Today, 2, 23-35.
5. Fudd, E.J. (1972). Locus of control and shoe-size. Journal of Footwear Psychology, 78, 345-356.
6. Gumbie, G., & Pokey, P. (1957). A cognitive theory of iron-smelting. Journal of Abnormal Metallurgy, 45, 235-239.
7. Howdi, C., Doodi, C., & Beauzeau, C. (1965). Western civilization: A review of the literature. Reader’s digest, 60, 23-25.
8. Moe, R., Larrie, T., & Kirly, Q. (1974). State childhood vs. trait childhood. TV guide, May 12-19, 1-3.
9. Moe, R., Larrie, T., Kirly, Q., & Shemp, C. (1984). Spontaneous remission of childhood In W.C. Fields (Ed.), New hope for children and animals. Hollywood: Acme Press.
10. Popeye, T.S.M. (1957). The use of spinach in extreme circumstances. Journal of Vegetable Science, 58, 530-538.
11. Popeye, T.S.M. (1968). Spinach: A phenomenological perspective. Existential botany, 35, 908-813.
12. Rogers, F. (1979). Becoming my neighbour. New York: Soft press.
13. Ruler, Y. (1923). Assessing measurements protocols by the multi-method multiple regression index for the psychometric analysis of factorial interaction. Annals of Boredom, 67, 1190-1260.
14. Spanky, D., & Alfalfa, Q. (1978). Coping with puberty. Sears catalogue, 45-46.
15. Suess, D.R. (1983). A psychometric analysis of green eggs with and without ham. Journal of clinical cuisine, 245, 567-578.
16. Temple-Black, S. (1982). Childhood: an ever-so sad disorder. Journal of Precocity, 3, 129-134.
17. Tom, C., & Jerry, M. (1967). Human behaviour as a model for understanding the rat. In M. de Sade (Ed.). The rewards of Punishment. Paris: Bench press.
18. Christ, J.H. (1980). Grandiosity in children. Journal of applied theology, 1, 1-1000.
19. Joe, G.I. (1965). Aggressive fantasy as wish fulfilment. Archives of General MacArthur, 5, 23-45.
20. Leary, T. (1969). Pharmacotherapy for childhood. Annals of astrological Science, 67, 456-459. Kissoff, K.G.B. (1975).
21. Extinction of learnt behaviour. Paper presented to the Siberian Psychological Association, 38th annual Annual meeting, Kamchatka.
22. Smythe, C., & Barnes, T. (1979). Behaviour therapy prevents tooth decay. Journal of behavioral Orthodontics, 5, 79-89.
23. Potash, S., & Hoser, B. (1980). A failure to replicate the results of Smythe and Barnes. Journal of dental psychiatry, 34, 678-680.
24. Smythe, C., & Barnes, T. (1980). Your study was poorly done: A reply to Potash and Hoser. Annual review of Aquatic psychiatry, 10, 123-156.
25. Potash, S., & Hoser, B. (1981). Your mother wears army boots: A further reply to Smythe and Barnes. Archives of invective research, 56, 5-9.
26. Smythe, C., & Barnes, T. (1982). Embarrassing moments in the sex lives of Potash and Hoser: A further reply. National Enquirer, May 16.