Caci a trecut o vreme de cand nu am mai dat pe aici. Si mi s-a facut dor. Pot gasi nenumarate scuze pentru ne-prezenta mea pe blog dar n-am sa fac asta ci am sa spun ce am castigat in tot timpul asta. Am avut multe discutii cu oameni faini, am facut planuri de proiecte despre care sper sa auziti in curand. Am vrut sa inchei relatii care nu se mai justificau si am crezut ca pentru asta e bine sa nu ma mai intalnesc cu persoanele respective. Si am aflat ca, pentru a face asta e nevoie de fapt sa ma intalnesc fix cu acele persoane, sa stam fata in fata si sa ne spunem “ramas bun”. Pe principiul “If you don’t make peace with your past it will keep showing up in your present” 
Am mai invatat ca imi doresc sa gasesc un aspect pozitiv in orice om, activitate sau situatie cu care ma intalnesc. Si ca vreau sa-l arat si altora. Cateva exemple: am aflat, la fel ca multi altii, cazul invatatoarei spagare dar am refuzat sa ma centrez pe asta. In schimb am cunoscut-o pe net pe Mirela Miron, profesoara navetista, ex-corporatista care, alaturi de alti dascali extraordinari schimba imaginea invatamantului romanesc. Am fost in Pata Rat, cinematograful unde se ruleaza doua filme in paralel. Unu intunecat – cu oameni, locuri, saracie – si care parca se deruleaza inapoi si altul luminos – viata in gradinita cea noua, educatia, copiii, viitorul. Ma incapatanez sa va fac sa credeti in povestea cu gradinita, cu copiii din Pata Rat care desi traiesc alb-negru, viseaza partial color, vorba unei bune prietene. Ieri imi arata cineva pe Facebook imagini greu de suportat din camine-spital pentru handicapati in Serbia. Aproape instinctiv am cautat imagini si stiri cu centre de zi infiintate recent tot in Serbia, si am gasit! Se poate, se misca lucrurile, se schimba! Lucrez la o propunere de proiect media care sa aduca in lumina fix astfel de situatii. Un contraargument color la tot alb-negrul ce ni se prezinta zilnic.
Imi spunea o alta prietena ca isi reproseaza faptul ca nu a avut curajul sa plece dintr-o anume situatie. Si, pe masura ce povesteam am ajuns la concluzia ca de fapt a avut un imens curaj. Sa ramana! Cu tot ce a presupus asta.
Imi doresc sa scriu mai des despre lucrurile astea, despre experiente, despre oameni care ma transforma, care ma dezvolta. Uneori nu-i usor, te face sa te simti “ca-n masina de spalat” dar, in tot baletul asta pe damigene, cred ca fix asta-i partea cea mai faina
VA URMA