Simona și clipurile sale (cont.)

Dacă am zis că revin cu alte filmulețe ale Simonei despre excursiile noastre, atunci…zis și făcut. Am pregătit trei clipuri care mai de care :) În Norvegia l-am vizitat pe prietenul nostru Tom Erik și pe cățelul său beagle pe nume Boose. Am decis că ne place foarte mult acolo ceea ce reiese foarte clar și din filmulețul  de mai jos:

Apoi, anul următor, am organizat întâlnirea de la Londra, desfășurată sub înaltul patronaj al Majestății Sale :). Christian s-a erijat în marele ghid al acestui pelerinaj, prilej cu care Tom Erik a ținut să comenteze la tot pasul despre lacunele organizatorice. Noi restul ne-am distrat teribil! Ei nu!

Ulterior, în 2011, am constituit o echipă de lucru (Simona, Pery și subsemnatul) și ne-am deplasat la Veneția pentru a realiza un studiu de caz cu titlul: “Reorganizarea și reabilitarea transportului în comun în contextul inundațiilor. Evaluare funcțională și intervenție.” . Cercetarea este în plină desfășurare, până una alta…vă prezentăm colecția de date de pe film. Weekend fain!

 

Simona si clipurile sale

După cum mi se întâmplă mai întotdeauna, când muncesc și caut ceva în calculator…găsesc altceva muuuuuult mai interesant și care  face imposibilă ducerea la bun-sfârșit a lucrului început. Exact așa s-a întâmplat și astăzi când am dat peste câteva clipuri făcute de soția mea Simona, care nutrește o pasiune teribilă pentru astfel de montaje.

Și uite așa ne-am adus aminte de vremuri în care we were young and unafraid și ușor mai dereglați la mansardă. Atât de dereglați încât am mers cu autostopul de la Nisa la Toulouse și îndărăt. Se remarcă în montaj și “Pery cel sclepți” care între timp s-a mai copt la minte, motiv pentru care îl numim în prezent “Pery mână-ruptă”.

În curând vă arăt și filmulețele din Norvegia, UK, Italia și apoi facem și rubrica “să ne cunoaștem patria” – despre road trip-urile pe Transfăgărășan, Transalpina și cel mai recent – Maramureș.

Etiologia și tratamentul copilăriei

Am primit în facultate, temă de studiu pentru examen, un articol ce mă amuză de fiecare dată când îl re-citesc. “The etiology and treatment of childhood” scris de Jordan W. Smoller de la University of Pennsylvania aduce în discuție o patologie cu totul și cu totul specială. Articolul tradus se găsește aici. Merită citit cap-coadă cu accent pus asupra bibliografiei. Am relatat mai jos un studiu de caz preluat din această cercetare pentru a vă convinge că problematica luată în discuție este cât se poate de serioasă.

Billy J., în vârstă de 8 ani a fost integrat de către părinții săi într-un program de terapie. Severitatea patologiei lui Billy era evidentă. Măsura doar 129,54 cm și avea o greutate de doar 31,75 kg în ciuda faptului că mânca vorace. În egală măsură, erau prezente și alte indicii problematice: vocea sa era mult prea ascuțită pentru un bărbat, prezenta intoleranță la legume și, din relatările părinților reieșea faptul că adesea refuza să facă baie. Funcționarea intelectuală era sub pragul de dezvoltare, cu un nivel redus de cunoștințe generale și incapacitate de a scrie fraze structurate. Abilitățile sociale erau, de asemenea, deficitare, vorbea adesea nepotrivit și adopta uneori un comportament “morocănos”. Experiența sa sexuală era inexistentă. Părinții au raportat faptul că tulburarea a fost prezentă încă de la naștere și că s-au observat îmbunătățiri constante după ce a fost integrat educațional, la vârsta de 5 ani. Diagnosticul său era clar: “copilărie primară”! După ani întregi de tratament s-au constatat unele îmbunătățiri. La vârsta de 11 ani, a crescut în înălțime și greutate, abilitățile sociale s-au îmbunătățit, în prezent fiind îndeajuns de funcțional încât să poată ține în mână un sul de ziare.

Photo via

Locuința mea de vară…

…nu, nu e la țară, e în cartierul Gheorgheni din Cluj-Napoca. Ca extensie a locuinței, a fost constituită Marquiza, acel loc relaxant despre care vă povesteam în primul meu post pe blog. Desigur conțopiștii ar putea cataloga Marquiza drept un balcon pe care am refuzat să-l transform în depozit pentru cartoafe, butoaie cu varză sau alte obiecte scoase din uz, care din diverse motive nu au ajuns la destinația bine-meritată – tomberonul. Ei bine, conțopiștii n-au decât să conțopească în altă parte pentru că Marquiza, și-a câștigat, în cei 3 ani de funcționare, o reputație de necontestat.

Aici îmi savurez cafeaua dimineața, iau micul dejun sau citesc toată ziua în timp ce Aliosha face plajă. Uneori mai prind și câte un recital de pian de la vecina din scara alăturată. Seara, lucrurile se precipită, apare lumea, vin musafiri. Cafele, zaharoze, pișcoturi, omlete dispar fără urmă și sunt înlocuite de siluete blonde și răcoritoare (Ursus, Beck’s sau Perlenbacher) care poposesc până târziu în noapte. Discuțiile se aprind, la fel ca pleiada de lumânări din Marquiză. Aici trebuie menționat faptul că lumânările, în mare parte sunt produse în atelierul propriu. Despre acest aspect nu ar fi prea multe de menționat întrucât atelierul înglobează doar o cratiță pentru topit ceara și câteva sfori pe post de fitile.

Un alt aspect important legat de Marquiză este podeaua de tip „deck” pe care, unii dintre musafiri, “istoviți” fiind, au și dormit la ceas târziu de seară :). Parasolarul este, în egală măsură, un element esențial în Marquiză, deoarece, pe langă funcția sa de bază (care derivă din însuși numele său), permite totodată localizarea Marquizei chiar și din avion! (atunci când este deschis, firește). Din punct de vedere muzical, se recomandă Bliss, Maxie Priest, Gotan Project, Rondo Veneziano, Oriental Lounge și alte nume de gen. Din recuzită, face parte și un clopoțel cu motive celtice primit cadou de la soția mea Simona. Ea poate să vă explice și ce efecte produce acționarea mecanică a acestui instrument precum și motivele pentru care regretă decizia de a-mi fi făcut vreodată un astfel de cadou.

În sfârșit, ne-am pomenit într-o seară că vecinii de vizavi ne “binoclează” aprig. Chiar ne gândeam că vor alerta autoritățile, sau mai grav – ne vor spurca în ședința de bloc – deși nu era dezmăț sau alte nebunii. Am fost foarte satisfăcut câteva zile mai târziu, când în balconul “binoclanților” a răsărit printre sarsanalele depozitate o mică masă de campanie și două scaune pescărești. Apoi s-a repetat figura și un etaj mai sus. Îi văd acum aproape zilnic savurând cafeul matinal și țigara păcătoasă. Priveliștea e deja mult mai frumoasă și cu aer de Paris.
Acuma, întrebarea firească e: Eu iarna ce fac?????